Chapter Text
Brighton, aprilie 2016
— Oh Doamne, ești eroul meu! Ai habar cât de mult te iubesc? radie Marcus spre Grant de parcă era o oază în deșert. Ceea ce era oarecum, în acel moment.
— Lapte degresat, fără zahar, zâmbi Grant, strecurându-se prin mulțime și așezând jos paharul de cafea pe tejghea. Cum merge treaba?
— Aglomerat! dădu Marcus din cap, ridicând cafeaua spre buzele sale și luând câteva înghițituri recunoscătoare. Știu că am ceva angajați pe aici pe undeva, dar am văzut numai clienți de ore în șir.
— Jamie trebuie să ajungă imediat, l-am pus să-mi promită.
— Ah bun, Atif și Jon sunt în spate, fac stocul, dacă vrei să-i saluți? Cum a fost dimineața ta?
— Da, bună. Hârțogăraie. Aș prefera să fiu aici. Grant privi în jurul magazinului aglomerat.
Ziua Magazinelor de Discuri încă se simțea foarte nou pentru Grant, dar era de acord cu ea dacă însemnă ca magazinul să fie așa plin. Măcar rămâneau cu finanțele pe plus luna asta; Grant nu credea că va trăi să prindă ziua în care magazinele de discuri nu mai produceau bani, dar ăsta era secolul douăzeci și unu.
O grămadă de magazine de muzică se închideau de tot, dar ei nu plănuiau s-o facă. Locul era prea special pentru Marcus - îl deschisese cu partenerul său, John, la sfârșitul anilor optzeci. După ce murise John, cu ani buni înainte să apară Grant pe scenă, Marcus jurase că va ține locul deschis în semn de amintire. Ăsta a fost unul din lucrurile pe care le iubea Grant la Marcus. Își ținea promisiunile, chiar dacă erau sentimentale.
El și Grant se cunoscuseră în 1999, la o întâlnire pe nevăzute, extrem de stânjenitoare. Aveau un prieten comun care încercase să-i combine de-o veșnicie, aparent. Grant era foarte rezervat la început, fusese single de ani de zile la momentul respectiv, și i se potrivea - dar făcu o încercare, și bine că o făcuse, fiindcă Marcus era, într-un cuvânt, perfect. Trăsături italiene (din partea mamei) și ochi albaștri islandezi. Mâini mari. Era puțin mai tânăr decât Grant, dar vârsta nu fusese o problemă. La întâlnire vorbiseră despre muzică și anii optzeci, și pierderea unei persoane pe care o iubiseși foarte mult. Iar apoi merseră acasă și se pipăiseră pe canapea ca o pereche de adolescenți. Pe scurt, fu dragoste la prima vedere. Iar Grant nu credea în mod normal în genul acela de prostii.
Îi dădu lui Marcus un pupic pe obraz, apoi merse să arunce un ochi în micul depozit.
— Toate bune băieți?
Doi adolescenți stăteau pe podea, unul răsfoia printr-un maldăr de chitanțe, scărpinându-se în cap, celălalt lipea etichete cu "Cumpără 1+1 gratis!" pe copertele de vinil.
— Hei tată! Atif privi în sus, zâmbind spre el cu gura până la urechi.
Lui Grant îi crescu inima - i se întâmpla asta de fiecare dată când unul din băieții săi îi spuneau "tata". Nu trebuiau s-o zică, nu-i ruga niciodată. Dar el și Marcus îl aveau în asistență parentală pe Atif de doi ani deja, de la vârsta de paisprezece ani, și fusese așa o pacoste la început încât Grant chiar simțea că își câștigase dreptul la acest titlu. Jon era la ei abia de-o lună, și era puțin mai mic decât Atif, așa că doar privi în sus și dădu din cap. Grant zâmbi spre el. Jon era timid, și foarte scump, până îi sărea muștarul.
— Vă distrați?
— Oh da, ne pișăm pe noi de râs aici în spate, zise Atif obraznic. Grant începu să râdă; adolescenții erau cei mai mișto, ți-o ziceau întotdeauna pe șleau.
— Țineți-o tot așa - puteți să vă luați pauza de prânz la unu, veniți prin față și vă dau niște bani.
Îi lăsă în treaba lor. Le plăcea asta; să primească încrederea de a fi lăsați singuri, să se gestioneze singuri. Lui Grant i se părea că erau mult mai harnici.
Când se întoarse în magazin, Jamie își făcuse apariția și preluase casa de marcat. Marcus stătea în spatele lui, la telefon, cu o mână peste cealaltă ureche ca să estompeze gălăgia. Grant îl bătu pe Jamie pe spate, și primi o încruntătură înapoi. Jamie avea șaptesprezece ani, și era aproape prea în vârstă să mai fie în asistență parentală. Locuise cu ei câteva săptămâni pe an încă de la vârsta de doisprezece ani, și de fiecare dată părea să aibă un nou set de probleme. Dar îi respecta, în mare parte, și în general făcea ceea ce i se spunea.
Grant îl ajută pe Jamie, preluând munca de a ambala discurile în timp ce erau achitate, oferind un zâmbet prietenos când preda fiecare pungă cumpărătorilor.
Marcus termină telefonatul și îl atinse pe Grant pe umăr.
— Dragule, am vorbit cu Janine, de la birou.
— Duamne, oftă Grant. Alt caz de urgență?
— Mă tem că da - are șase ani. L-au găsit singur acasă - nu dau de părinții lui. S-ar putea să stea câteva nopți.
— Șase ani e cam mic. Grant se încruntă, împachetând discuri. Știu doar că avem deja trei la noi.
— Poate să doarmă pe patul pliant la tine în birou. Sau îl punem pe Jamie cu--
— Eu nu mă mut din cameră, mormăi Jamie, fără să ridice măcar capul din tejghea. Marcus și Grant priviră unul spre altul. Grant ridică din umeri.
— Patul pliant să fie, atunci. Vrei să merg eu?
— Mă duc eu, am cheile de la mașină. Te descurci aici pe baricade?
— Cu Jamie aici? Absolut, zâmbi Grant, lovindu-l pe Jamie din nou pe spate. Adolescentul îi dădu mâna jos, dar Grant îl văzu și pe el zâmbind.
Își văzură de treabă o perioadă, POS-ul avea o defecțiune, dar Jamie era singurul care știa să-l repare imediat. (El se ocupase să instaleze și Wi-Fi-ul anul trecut, iar Grant încă habar n-avea unde era router-ul.) Era un mod foarte plăcut de a-ți petrece sâmbăta, se gândi bucuros. Să-și petreacă timp cu băieții, să se bucure de haosul a două sute de hipsteri care au venit din Londra să umple magazinul. Era așa cum obișnuia să fie strada Carnaby - gălăgioasă și colorată și plină de tineret. Apoi, de nicăieri--
— Foarte comic, Lupin! vocea unei fete chicoti de undeva din fundul magazinului.
Grant îngheță, toate firele de păr de pe mână ridicându-i-se. Isuse Cristoase, era de parcă cineva trecuse peste mormântul său. Se scutură - nu voia să se gândească la morminte. Dar numele acela! Nu era deloc comun... își miji ochii prin magazin, dar era prea aglomerat să recunoască pe cineva. Își lăsase ochelarii de vedere acasă - Marcus îl cicălea într-una să-și facă operație laparoscopică, dar când ar avea Grant timp de așa ceva? Era groaznic, să îmbătrânești.
— Alo. Jamie îl înghionti cu vârful de la tenis. Băi! Mă asculți?!
— Scuze, prietene, ce? Grant își scutură capul.
— Te-am întrebat dacă poți să preiei tu casa? Tre' să mă piș.
— Da, du-te. Grant dădu din cap, încă puțin distras. Adolescentul își dădu ochii peste cap și se îndreptă spre încăperea din spate, mormăind ceva despre Grant devenind senil.
Grant își limpezi mintea și zâmbi la următorul client.
— V-ați descurcat să găsiți totul ok?
Era prea aglomerat ca Grant să înceapă să depene amintiri, ceea ce era bine, fiindcă Grant încerca să evite să privească în urmă, dacă putea. Cel mai bine era să se miște înainte, asta le spunea și băieților lui.
Îi servi lejer pe următorii cinci sau șase clienți, rămânând în continuare atent la orice posibilă comoție din depozit, și bifând o listă pentru noul băiat în minte. Aveau definitiv cearșafuri curate la îndemână - trebuia să ai așa ceva când ofereai asistență parentală, oricine putea să îți vină la ușă la orice oră. Își făcea griji de haine - în funcție de cât de mare era copilul, s-ar putea să se chinuie să-i găsească niște blugi curați care să-i vină bine.
Se hotărî să-i trimită pe Atif și Jon la Tesco-ul mare în pauza lor de prânz, să vadă dacă puteau să-i cumpere câteva chestii de acolo. Deși, dacă făcea asta, trebuia să se asigure că face o listă foarte clară, și să ceară bonul. Pe Grant nu-l deranja să păstreze ei ceva din rest ca să-și ia dulciuri sau snackuri, dar Atif avea tendința să bage banii în buzunar pentru chestii mai puțin legale. Trecuse ceva timp de la ultima întâlnire a puștiului cu legea, dar Grant era precaut, fiindcă---
— Doar acestea, vă rog. Următoarea persoană la rând împinse trei discuri peste tejghea, iar inima lui Grant făcu un salt. Degetele alea lungi, noduroase la încheieturi. Silueta înaltă și slăbănoagă, de parcă se înălțase douăzeci de centimetri peste noapte și nu era obișnuit cu asta; mărul lui Adam, ochi verzi-gri. Grant știa că era nebunie curată, dar nu se putu abține.
— Remus!
Dar nu era Remus - cum să și fie? Pe de-o parte, Remus Lupin era mort de aproape două decenii. Pe de alta, bărbatul acesta era mult prea tânăr - abia un adult. Și avea păr albastru deschis, iar Remus Lupin nu și-ar vopsi părul nici în o mie de ani - ar aduce prea multă atenție asupra lui.
— Cum mi-ați spus? bărbatul tânăr îl privi ciudat. Gura lui Grant se deschise și se închise de câteva ori, înainte să își revină în fire.
— Mă scuzați! zise el. V-am confundat cu altcineva - a fost o zi lungă! Să scanăm astea, bun... Ridică discurile în timp ce-l treceau transpirații reci și calde.
Din fericire, puștiul cu părul albastru nu-l chestionă din nou - prietena lui frumușică, blondă, îl trăgea de braț, așa că plecară destul de repede. Grant nu putu să se uite din nou mai îndeaproape la băiat; era mult prea straniu.
Jamie reapăru lângă el, împreună cu ceilalți doi.
— Putem să mergem să luăm prânzul acum? întrebă Atif.
Grant îl auzi numai pe jumătate, era de parcă totul în creierul lui încetinise brusc, și tot ce putea să audă era "Cum mi-ați spus?", și tot ce putea să vadă era fața aia sceptică și derutată, pe care Grant o știa așa de bine că aproape durea.
— Tată? Alo! Tată? Atif își flutură o mână în fața lui Grant.
— Ce? Lasă-mă-n pace, pușlama mică, chicoti el afectuos.
— Ești ok? Cei trei băieți se uitau ciudat la el. Arăți brusc palid și dubios.
— Da? Grant își ridică o mână să și-o treacă prin păr - doar că era în mare parte chel acum, și tot ce simți fu pielea lui transpirată.
— Probabil căldura, zise Atif. Vrei niște apă?
— Mulțam. Grant dădu din cap, recunoscător.
— Mă ocup eu de casă, zise Jamie dintr-odată, împingându-l la o parte. Du-te și stai jos, G-man.
***
— Ești ok? întrebă Marcus, căscând, în timp ce se puseră în pat în seara aceea.
Era aproape unsprezece, dar Marcus fusese prins la secția de politie de-o veșnicie în timp ce rezolvă treaba cu noul copil - Kieron. Lipsiseră amândoi de la cină, ceea ce dădu peste cap toată casa, și până când se întoarseră înapoi, Grant era în mijlocul războiului celui de-al treilea mondial, încercând să-l întrerupă - Atif și Jamie se certau una într-una despre al cui era rândul să se joace pe PlayStation.
— Sunt frânt, dar ce altceva e nou, răspunse Grant. Stătea în fund cu ochelarii pe nas, citind peste notițele lui Kieron. N-au scris care e nenorocita lui de școală aici, cum să-l ducem luni la școală?!
— O s-o sun pe Janine de dimineață, căscă Marcus din nou. Se întinse și își închise ochii.
— A adormit ok?
— Da, dar îi e frică de întuneric, bănuiesc, comentă Marcus. I-am lăsat lampa aprinsă și i-am zis că i-o las în caz că vrea să citească. În fine, tu ești ok?
— Da, am zis că sunt, murmură Grant, răsfoind încă bucățile de hârtie care alcătuiau dosarul lui Kieron. Întotdeauna le citea din scoarță în scoarță, și adesea erau așa; capsate și prinse cu agrafe de birou, scrijelituri de mână, semnături lipsă. Îl disperau pe Grant, nici nu era de mirare că atâția copii erau dați uitării.
— Atif a zis că ai avut un moment ciudat azi, la magazin.
— Ce? Nu, eu doar... ah, nu-i nimic.
— Ai nevoie de-o pauză? Marcus se rostogoli pe-o parte, sprijinindu-se într-un cot.
— Nu, îmi iubesc viața.
— Dragule, câteodată iei prea multe în cârcă - știu că te face fericit, dar la vârs--
— Dacă spui "la vârsta ta" te înjunghii cu pixul ăsta, îl amenință Grant, dându-și jos ochelarii și așezând hârtiile pe noptieră. Mă simt la fel de în formă ca la douăzeci de ani. Chiar mai în formă, de fapt, eram un alcoolic la douăzeci de ani.
— Mmm, iar acum ești doar un workaholic, zise Marcus. Grant îi aruncă o privire, iar Marcus își ridică mâinile. Știu, știu, băieții nu se pun ca muncă. Dar totuși, dacă te ia cu leșin în mijlocul zilei--
— Asta ți-a zis? râse Grant. Regina dramelor ce e! Duamne, mi s-a părut numai că am văzut pe cineva, atâta tot, m-a surprins. Oricum nu era cine credeam, n-aveam ochelarii pe nas.
— Cine?
— Hm?
— Grant. Pe cine ai crezut că vezi?
Grant oftă. Se întinse în pat, și își frecă ochii obosiți.
— Pe Remus.
Marcus nu spuse nimic. Grant își deschise ochii și se întoarse să se uite. Avea fața aia, de parcă încerca să vină cu cea mai înțelegătoare și responsabilă chestie.
— Vezi, ți-am spus că nu-i nimic. Doar o greșeală stupidă. Mai ții minte data aia când mi-ai spus că l-ai văzut pe Stephen Fry în Asda, și s-a dovedit că era doar o lesbiană foarte înaltă?
Marcus pufni de râs.
— Ok, ce-i drept. Totuși, trebuie să fi fost puțin ciudat?
— Da, a fost. Dar a fost doar o greșeală.
— Ce ți-a amintit de el? La persoana pe care ai confundat-o cu el, mă refer?
Marcus nu știa cum arăta Remus. Asta nu era vina lui Grant; nu avea poze din timpul lor petrecut împreună, erau toate încă la apartament, din câte știa el. Și nimic nu l-ar convinge pe Grant să se întoarcă acolo. Mai mult de atât, Grant era groaznic la a descrie oameni, așa că tot ce știa Marcus era "Habar n-am, mai înalt decât mine, păr cârlionțat."
— Oh, doar ceva la el, zise Grant neajutător.
— Și chiar te-a șocat așa de tare?
— Bănuiesc că da.
Se auzi o bufnitură tare în peretele de vizavi. Marcus oftă.
— Jon și Atif se bat iar.
— Doar se luptă în joacă.
— Da, dar nu mai sunt copii mici, o să cadă prin tavan într-una din zile.
— Mă duc să vorbesc cu ei, vreau un pahar de apă oricum, zise Grant, ridicându-se din pat. Își luă papucii de casă și își trase un halat pe el.
— Vii înapoi în pat înainte de miezul nopții? zise Marcus.
— Mă străduiesc.
Plecă din cameră, închizând ușa încet în urma lui. Lumina de pe palier era încă aprinsă, la fel și lumina de la baie, ușa larg deschisă. Oftă și le stinse pe ambele, înainte să arunce un ochi în al doilea dormitor dublu.
Atif și Jon stăteau pe-o parte, fiecare în patul lui, încă îmbrăcați în hainele de peste zi, lovindu-se unul pe altul în spațiul dintre paturi.
— Băi! șuieră Grant. Hai la culcare cu voi! Dărâmați casa.
— Scuze. Atif îi aruncă un zâmbet triumfător. Doar ne oboseam reciproc.
— Dacă mai aveți încă atâta energie am cinci ture de rufe pe care le puteți pune la spălat dimineața, le întoarse Grant. Acum băgați-vă în pijamale și mergeți la somn!
— Noapte bună, tată, zise Atif, aruncându-și tenișii din picioare.
— Noapte bună, domnule Chapman, zâmbi Jon timid, urmându-l pe Atif.
— Noapte bună băieți. Vă iubesc pe amândoi.
Închise ușa și se duse jos în bucătărie. Dădu drumul la robinet și așteptă să se răcească apa, apoi umplu un pahar. Nu merse direct înapoi sus, încă nu era suficient de obosit - n-avea stare. Avea nevoie să se gândească ca lumea la puștiul din magazin de mai devreme, dar voia de asemenea să se prefacă că nu se întâmplase deloc. Ceea ce era o mișcare tipică Remus Lupin.
Grant se rezemă de blatul de bucătărie și realiză că nu se mai gândise la Remus de foarte mult timp. Poate chiar o lună întreagă. Putea să vadă luna prin fereastra de la bucătărie, după mărul din grădina din spate. O semilună luminoasă - n-ar fi fost niciun deranj pentru Remus, asta.
Grant nu era sigur dacă era în creștere sau în descreștere, se oprise să mai țină cont de asta cu ani buni în urmă. Mai erau încă câteva amintiri decente legate de asta. Nu erau mulți așa de norocoși să și-o pună cu un vârcolac în noaptea dinaintea lunii pline - se va mai gândi încă la nopțile alea și după ce-l vor parașuta la azilul de bătrâni.
Pisica intră înăuntru și se frecă de picioarele lui. Se aplecă s-o scarpine după urechi, iar ea toarse apreciativ.
Făcu puțină ordine în bucătărie. Asta trebuia să fie treaba lui Jamie, dar era clar că n-avea de gând s-o facă. Urma să mai stea cu ei doar pentru încă o săptămână, oricum, și asta se întâmpla de fiecare dată.
Comportamentul lui Jamie denatura cu cât se apropia ziua de a merge acasă. Grant încercase să vorbească cu el despre asta, să descopere ce-l supără, dar el se închidea ca o scoică.
Așa că Grant făcu ordine, doar ca să se mențină ocupat. Strânse farfuriile de la cină și le așeză în chiuvetă, aruncă punga plină de gunoi și o schimbă cu una nouă, puse la loc cănile de pe picurător.
Kieron ar putea să primească camera lui Jamie când pleca, se gândi Grant în sinea lui - în funcție de cât de mult urma să rămână Kieron cu ei. Nu primeau adesea copii mai mici, în mare parte adolescenți cu probleme. Marcus zise că atunci când îl adusese poliția la secție nu avea papuci în picioare, au fost nevoiți să-i incinereze restul hainelor. Neglijență. Dacă era ceva ce-l făcea pe Grant cu adevărat furios...
Dar trebuia să lași sentimentele astea deoparte și să te concentrezi pe copil. Fiindcă copilul n-o vede așa; copii acceptă orice, dacă se obișnuiesc cu lucrurile. Șmecheria era să le reinventezi idea lor despre normal. Dacă Grant și Marcus i-ar putea oferi lui Kieron un dormitor cel puțin, atunci ăsta era un început.
Când închise frigiderul, căzu o carte poștală de pe el care fusese prinsă cu un magnet, și fu nevoit să se aplece ca să ajungă sub frigider s-o scoată afară. Era de la Nick - unul din copiii lor de demult, crescut mare acum, călătorea prin Australia. Erau și alte vederi, scrisori și fotografii lipite pe frigiderul lor - copii care-și aminteau cu drag de ei, care voiau să țină legătura. Marcus i le citea cu voce tare lui Grant când se simțea deprimat. "Uite cât bine faci!", obișnuia să zică.
Funcționa, de cele mai multe ori, dar câteodată încă se simțea inutil. Asta fusese normalul lui, cândva, și să te debarasezi de chestiile alea era un efort constant.
Scrisorile lui Remus nu erau pe frigider, bineînțeles. Erau mult prea prețioase.
Grant își frecă ochii și oftă, exasperat. Nu ajungea nicăieri; se tot învârtea în cercuri. Era timpul să se bage în pat atunci. Își umplu paharul cu apă, stinse lumina, și începu să urce scările.
Observă cu satisfacție că nu era nicio lumină - sau zgomot - care să vină de sub ușa camerei lui Jon și Atif. Erau băieți buni, sincer. Însă, când trecu de birou auzi ceva. Un plânset, un sunet apos și gâfâit. Deschise ușa și privi înăuntru.
Kieron stătea în fund în pat, cu brațele în jurul genunchilor, ochii deschiși. Micuța lampă de citit era aprinsă, iluminându-i biroul lui Grant, calculatorul antic, tomurile de dosare și cabinetul încuiat cu fișiere. Nu era o încăpere prea frumoasă pentru un băiețel, dar va fi numai o situație temporară.
— Toate bune, prietene? zise Grant ușor.
Kieron se holbă la el cu obrajii umezi. Arăta mai mic de șase ani, Grant voia să-l ia în brațe și să-l legene ca pe un bebeluș, dar era cel mai bine să te abții din accese de afecțiune fizică, cel puțin până când se cunoșteau mai bine.
Grant intră, lăsând ușa puțin întredeschisă, asigurându-se că Kieron putea să vadă ieșirea, dacă voia să plece.
— E cam înspăimântător aici, nu-i așa? Scuze că te-ai ales cu camera mică.
Kieron nu zise nimic, doar îl privi. Grant ridică paharul cu apă.
— Vrei să-ți aduc și ție?
Kieron își scutură capul, strângând plapuma în pumni cât mai strâns de corpul său. Purta un tricou vechi de-al lui Marcus, care era masiv pe el, dar era ok de dormit. Îi vor cumpăra niște haine ca lumea de dimineață, dacă Janine zicea că puteau.
— E suficient de cald?
Kieron dădu din cap aprobator.
— Doar nu poți să dormi, atunci?
Altă aprobare din cap.
— Nici eu, zise Grant, conspirativ. Știi ce, m-ai lăsa și pe mine să stau puțin aici? Lui Marcus îi place să doarmă cu lumina stinsă, dar eu urăsc întunericul.
— Ok, consimți Kieron, descleștându-se puțin. Avea părul tuns foarte scurt, sărăcuțul. Nu mai făceau asta doar în caz că chiar era nevoie.
Grant se așeză în fotoliu. Îi aparținuse lui John, partenerul lui Marcus. Fusese mai mare decât Marcus cu destul de mulți ani, dacă te luai după fotografiile pe care le văzuse Grant. Genul ăla de intelectual pe invers, în vârstă, căruia îi plăceau cărțile legate în piele și care purta eșarfe de mătase și puțin roșu în obraji ca să nu arate prea bătrân.
— Trebuie să locuiesc aici pentru totdeauna? întrebă Kieron, vocea lui foarte înaltă și mică.
— Încă nu știm exact. Dar doar pentru puțin timp. Grant ura să nu poată să le dea copiilor răspunsurile pe care le meritau. Încerca întotdeauna să fie foarte sincer.
— O să mă trimită la închisoare?
— Nu, prietene, nu ești în niciun necaz.
— Cine sunt băieții mai mari? Ești tăticul lor?
— Nu, eu și Marcus avem doar grijă de ei, fiindcă mămicile și tăticii nu pot. Ca și în cazul tău. Îi zâmbi.
— De ce faci asta?
— Pentru că atunci când eram foarte mic, nici mămica mea nu era prea bună în a avea grijă de mine. Și am intrat în multe necazuri, tot timpul, și n-a fost foarte fain. Așa că vreau să ajut alți băieți acum.
— Nu-mi place aici.
— Știu, prietene, nu-i acasă. După cum spuneam, s-ar putea să nu fii aici pentru mult timp.
— Nu, îmi place casa, zise Kieron. Dar nu-mi place camera asta.
— Ah, am înțeles! chicoti Grant. Și, de ce nu-ți place?
— Acolo. Kieron arătă cu degetul sub birou. Nu era nimic acolo în afară de întuneric și umbre. S-ar putea să fie un câine și s-ar putea să mă muște.
— Oh, bineînțeles. Grant dădu din cap, de parcă era o presupunere foarte rezonabilă (ceea ce era, pentru un copil de șase ani) - Ia să vedem... - se ridică și merse la sertarele din colț. Erau puse pe roți și alunecară ușor ca să încapă frumos sub birou, umplând spațiul gol - E mai bine așa?
Kieron dădu din cap. Se întinse pe spate precaut. Grant se așeză din nou jos în fotoliu, căscând.
— Și mie mi-era frică de câini.
— Încă-ți mai e?
— Nu. Am locuit cu-n vârcolac, și el m-a vindecat.
— Pe bune? ochii lui Kieron se măriră din nou, de data asta fără frică. Grant simți un val de afecțiune pentru fața lui mică și scumpă. Iubea copiii.
— Pe bune, confirmă el. Și trebuie să-ți spun, că era unul din cei mai de treabă oameni pe care puteai să-i cunoști vreodată, și deloc înspăimântător. Îi plăcea ciocolata, și ochiuri la micul dejun, și cititul de cărți și uitatul la televizor, și n-a mușcat niciodată pe cineva.
— Uau.
— Crezi că poți să dormi acum?
— O să încerc, zise Kieron hotărât.
— Băiat cuminte.
— Am intrat în bucluc?
— Bineînțeles că nu.
— Câteodată sunt foarte neastâmpărat... Kieron se întinse și căscă, ochii închizându-i-se.
— Eu nu cred că ești neastâmpărat. Cred că ești un băiat foarte cuminte care a trecut printr-o perioadă grea, zise Grant, inima lui îndurerată. Kieron păru să zâmbească puțin.
Nu cu mult după, băiatul adormi. Grant rămase încă puțin, doar în caz că se trezea iarăși. Îl vor muta într-o cameră ca lumea mâine, se decise el; Jamie va trebui pur și simplu să se obișnuiască.
Remus fusese din nou adus în discuție. Pentru a mia oară în ziua aceea, aparent. "Mama naibii", se gândi Grant în sinea lui. "Suntem într-o stare foarte nostalgică, nu-i așa?". Fiindcă tot nu dormea, se gândi că putea la fel de bine să-și facă damblaua. Se aplecă spre raftul cel mai de jos al bibliotecii, foarte încet, în așa fel încât să nu-l deranjeze pe Kieron, și scoase afară o cutie de pantofi. Deschizând-o în poala sa, își mușcă buza. Toate chestiile lui cu Remus.
Nu erau prea multe; de fapt doar câteva scrisori, și câteva adrese scrijelite și numere de telefon; meniul cu mâncare la pachet de la restaurantul lor chinezesc preferat, și o cutie de chibrituri de la primul bar gay în care a fost Remus.
Scoase prima scrisoare din plicul ei. Scrisul firav era așa de familiar, și deopotrivă așa de ciudat. Asta era nu cu mult timp după ce se despărțiseră.
Grant,
Sper că ești bine. Pare ridicol să scriu asta, dar e adevărat. Chiar sper cu adevărat că ești bine. Mai mult decât bine.
Lucrurile sunt foarte haotice aici. Nu pot să spun multe, după cum știi, dar sunt ok, și Sirius la fel. Ne-am petrecut mai mult timp cu Harry, ceea ce a fost grozav. A trebuit să ne mutăm, temporar, așa că dacă vrei să vizitezi apartamentul simte-te binevenit, știu că ai cheia. Doar ca să știi, am pus numele tău pe actul de proprietate. Numește-o asigurare, sau un cadou, dacă dorești.
Ai un apartament fain? Cum merge cu munca? Mi-e dor să vorbesc cu tine.
Cu dragoste,
Remus.
Da, Grant își amintea acum. Era întotdeauna cu dragoste în acele scrisori. Pentru ultimii doi ani, Remus îi scrisese în fiecare lună cu dragoste. La începutul lui 1998 scrisorile s-au oprit, și Grant știu. Câteodată i se părea că o simțise, adânc în interiorul său, ca un fir care a fost tăiat. Remus era mort.
Sirius murise deja, până atunci. Remus îi spusese. După toată așteptarea aia nu avuseseră prea mult timp împreună, până la urmă. Nici măcar nu putu să scrie cuvintele. Era înghesuit la finalul unei pagini, ca un post-scriptum: Sirius nu mai e cu noi. S-a dus.
Scrisorile lui Remus deveniră sporadice după asta, dar încă trimitea notițe scurte, până se tăie firul.
La vremea aceea, Grant suferi ca la carte. Își luă la cunoștință emoțiile, își însuși doliul. Când își dorea o băutură participa la întâlnirile de alcoolici anonimi, și când avea nevoie să vorbească își făcea o programare la psiholog. Își luă timp pentru el însuși, dar avu grijă să nu se retragă.
Dar duru, duru pentru foarte mult timp. Se aruncă în muncă, și asta fu suficient pentru o perioadă bună. Iar apoi îl cunoscu pe Marcus, și soarele răsări din nou.
Faptul că Marcus pierduse și el pe cineva ajută mult. Însemna că tăcerile lungi nu erau goale, și că cele mai grele lucruri nu trebuiau explicate. Când îi spuse Grant lui Marcus despre dorința lui de a începe asistența parentală cu băieți adolescenți cu vieți dificile de familie, Marcus fu de acord, și așa știuse Grant că el era alesul.
Deja aveau casa cea mare; lăsată de John, cu o grădină numai bună pentru jucat fotbal, și aproape de plajă. Grant putea să facă mare parte din muncă de acasă până atunci (pe computer, ca un nenorocit de om de știință!) și pe la începuturile anilor 2000 nimeni nu se mai uita strâmb la doi bărbați gay care aveau grijă de copii.
Mă rog, aproape nimeni. Oamenii erau încă lăbari de multe ori, și primeau câteodată comentarii. "Doar încearcă-mă", îi venea lui Grant să le zică. "Am supraviețuit anii șaptezeci, n-ai cu ce să vii ca să bați prin ce a trebui eu să trec."
Nimic nu era vreodată perfect - nimic din ceea ce merita să ai. Și viața lui merita, își zicea Grant în sinea lui în fiecare zi - viața lui valora totul, și o meritase pe deplin. Rareori se gândea la un alt fel de viață, una cu magie în ea, una cu...
Închise cutia de pantofi. Devenea anchilozat, iar Kieron dormea adânc. Grant se ridică să plece, și luă cutia cu el. Își dorea să aibă o poză. Atunci ar știi dacă copilul ăla din magazin chiar arăta ca Remus, sau dacă doar devenea el bătrân și ridicol.
Marcus sforăia. Grant puse cutia de pantofi jos lângă noptieră și se urcă în pat, înghiontindu-și jumătatea sa jucăuș.
— Băi, șopti el. Rostogolește-te pe partea cealaltă, sforăi ca un urs.
— Grrr. Marcus zâmbi adormit, rostogolindu-se să-l ia pe Grant în brațele lui, vârându-și fața în gâtul lui Grant. Grant oftă, relaxându-se - Ești bine, iubire? - murmură Marcus.
— Oh da. Grant îl strânse tare. Perfect.