Work Text:
Nicãieri diavolul cu toatã puita si nagodele lui nu se ascunde mai bine ca in ape.
Dracul de balta, se stie, este nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor. la felurite chipuri: de la luminita care pâlpâie în beznele noptii si trage pe calătorul rătăcit la adânc, până la fata suie care se scaldã în vultori si nu-i decât o stimă vicleanã, cursã pusã flăcãilor nestiutori ca să-i înece. Pe Bistrita, Necuratul rânduise de multã vreme o nagodă cu infatisarea de lostritã. De sus de la izvoare si până dincolo de Piatra, pestele naibei se arăta când la bulboane, când la suvoaie, cu cap bucălat de somn, trup sui de salãu si piele pestritată auriu, cu bobite rosii-ruginii, ca a păstrăvului. După prubuiala vânătorilor de peste, ar fi ca la doi coti de lungã si ar cântãri cu tot dinadinsul dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea sã însele cu tot dinadinsul pe cel pe care si-a pus ochii, creste de trei ori pe atât si îsi schimbă arătarea. lese si se întinde, moale, la rânis. De departe, ai zice că e o domnitã lungitã la soare pe plaja de nisip argintiu. Lostrita vrăjită a ademenit multă lume. Pecari iscusiti. I-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecãtoare, ca sã se ducă pentru totdeauna la fund. A tras în capcanã copii nestiutori, copilandri furati de strălucirea ei, flăcãi tulburati si dusi în ispite de frumusetea-i fără impotrivire. N-a fost an sã nu-si ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi insi scosi din minti. De la o vreme, oamenii au început sã-si dea seama de primejdie si sã se păzeascã.
Când zăreau lostrita fulgerând ca o sabie care taie apele în sus si în jos, întorceau capul si fugeau. Cei de pe plută, când o vedeau luând sivoaiele în lung si călätorind alături de ei, nu stiau cum sã cârmuiascã si sã se abată din calea năzdrăvanei. Era prădalnicã! Hulpavă de peste, pe care-l înghitea cu nemiluita. Dar mai ales nesătulă de carne de om, cărei ajunsese sã-i ducă dorul si flămândã, se făcea din ce în ce mai îndrăzneatã, mai frumoasã, mai ademenitoare. Dar si lumea din ce în ce mai învegheatã. Căci acum lostrita era vestită. O cunosteau toti si se fereau. Dintre rândurile de copilandri care crescuserã flăcãi, alergând cu unditele pe urmele lostritei, unii pieriseră înecati, cei mai multi, temători, se lăsaserã. Numai Aliman, singur, ii ramăsese credincios. Mereu îi întindea cârlige cu tot soiul de nade gustoase, mai ales păstrăvi vii, si nu pierduse nădejdea că o dată si-odatã o să-i cazã în mâini. El nu credea în basme bune pentru copii. Râdea când i se povestea de stime schimbate in lostrite, ori de naiba prefäcut in peste. Si flăcãul prigonea neobosit fiara apelor. Care parcã fugea de el. Dacã are ea vrăjile ei, apoi le am si eu pe ale mele, glumea pornind iar la vânat. Zvârlind de atâtia ani undita si asezând cârlige, i se arätase $i lui de câteva ori vestita lostritã, nălucind prin bulboane, mlădie si întru totul minunată, ca un peste din poveste. Dar totusi peste adevărat. Acum, când a ajuns flăcãu voinic si a deprins toate viclesugurile sălbăticiunilor, a izbutit s-o prindă odată în unditã. Numai o clipă! Când, cu inima bätând nebuneste, se arcui s-o tragã afarã, lostrita scăpã si se duse cu nadã cu tot. Prin câte trecuse desprinsese si ea uneltele oamenilor si învätase sã scape de ele. Aça se mângâia Aliman, istorisind pãtania. Asta era pe la începutul primăverii. Pe la mijlocul verii a ochit-o din nou si a încoltit-o într-un cot cu apa scăzută numai până la glezne. Plecându-se repede deasupra ei, a înhätat-o în brate. Dar sălbăticiunea a zvâcnit o datã cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz si i-a scăpat din mâini ca o săgeată licătoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugã de fată la horã. Doar că n-a auzit-o si pe ea hohotind. Flacãul a rămas multã vreme acolo buimac, cu gura căscată, si de atunci nu
i-a mai iesit din carnea bratelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostritei. li simtea mereu povara si forma în mâinile nedibace si în sufletul tulburat. Aliman era frumos si voinic. Nu stia de frica nimănui. Cu atât mai putin de a celor nevăzute si nestiute. Bistrita pentru el nu mai avea taine si tinea la adânc ca o vidră. S-a jurat sã prindã lostrita vie si nu si-a mai îngăduit zi-noapte hodină. De dincolo de Toance, mai până-n Siret si-napoi, el vămuia apele, prefira vârtejurile, cerceta sorburile, ca un nebun. Alerga, mânca, dormea, trãia numai pe prunduri si in apă. Toti vedeau si îi băteau capul că-l vrăjise lostrita blestemată si curând are să-i facă de petrecanie. El nu mai râdea ca altădată.
Punea capul în piept indârjit si pleca fãră sã mai asculte. De multe ori a fost gata sã se înece. Dar niciodată din pricina lostritei. Ci în alte imprejurãri. Asa, odată, când a sărit sã scape niste plutasi din fierbätorile râului. Altădată, pentru o unditã furată de ape. De câteva ori a iesit abia răsuflând, strâns de gât de bratele unor copii căzuti în adânc. De curând, vrând sã scoată un cal apucat în volbura talazurilor, abia a iesit din suvoaie pe o plavie unde a stat lesinat vreme îndelungã. Nici nu stia cum si cine il trage cu viatã în genunile fãrā fund. Dimpotrivă, când i se arãta lostrita îi mergea bine si avea spor. Atunci prindea cu usurintã peste mult si apele i se supuneau ascultătoare, purtându-l lesnicioase Încotro dorea. Dar lostrita se ivea din ce în ce mai rar. Pe urmã, spre sfarsitul verii, a pierit....Flăcäul, de atâta zbucium si alergatură se topea. S-ar fi zis de ciudã, dacă nu de dor. Bãtea singur prundurile pustii bântuite de toamna ce se lãsa timpurie. Apele veneau näboi tot mai negre si mai umflate, potmolind renille senine unde ieseau vietatile la lumină. Acum toate se ascunseserã si amorteau în adânc. Pe urmă, o iarnă grea afară din cale tăbărâ peste valea ferecată în gheturi si zăpezi. Trebuia sã pui urechea pe teasta groasã de cremene verde a ghetei, care, ca o lespede de mormânt, sugruma Bistrita, ca să auzi ici-colo un gâlgâit sur si depärtat, semn cã râul träieste. Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parcã intrase în el somnul iernii. Numai la gândul lostritei mai învia.
Atunci lua toporul si spărgea de-a lungul bulboanelor copci si răsuflători, ca sã mai trimitã putin văzduh pestilor, care altfel mor acolo dedesubt, înăbusiti. Uneori flăcãii si fetele izbuteau să-l ia cu sila pe la sezători si furcării. Sedea însă posomorât. Nu se dezmortea decât când incepeau povestile cu lostrita fermecată. Asculta lacom isprăvile ei si zâmbea. Descosea indelung pe toti cărora se aratase. Iscodea despre vräjile si vräjitorii cu puteri asupra apelor si pestilor, si apoi rămânea cu mintile aiurea. Până, in sfârsit, a dat Dumnezeu de-a venit si primăvara. Bistrita si-a sfarâmat cătusele si apele au năboit furioase spre vechea lor slobozenie. Valea s-a umplut cu urlet, cu vuiete si bubuituri ca de cumplitã bătalie. În fiecare zi treceau vârtejuri duse de nahlapi, busteni razleti, sfarâmäturi de plute, vite vii ori înecate. Oamenii se atinteau cârduri sã scape din valuri $i sã tragã la câte puteau ajunge cu căngile. Incetul cu încetul, s-au potolit mâniile si apele s-au asezat în matcã. Păstravii ageri au început sã se iteascã, urmăriti de lostrite flămânde, fulgerând după ei. Numai lostrita cea mare nu se arăta. O izbise vreun sloi sau vreun bustean repezit pe neasteptate de valuri? O târâse năprasnica viiturã pe alte meleaguri? Se strămutase în genuni mai avute în peste? Aliman a cāutat-o îngrijorat multã vreme. Pe la Pasti iat-o că s-a ivit. Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeiesti în el.
Inima lui Aliman a început iar sã batã agerã. Roseata i-a venit în obraji. Si bărbătia, Îndrăzneala lui de altădată s-au dovedit în tot soiul de isprăvi de necrezut, biruind fãră greutate puterile Bistritei furioase. Mereu si din toate încercãrile iesea cu izbândã si se Întorcea nevătămat...Pescuitul lui era un neântrerupt noroc. Pleca într-o doară sã prinzã cu mâna pe sub pietre câtiva pastrăvi pentru o gustare si se întorcea îndată cu dăsaga doldora. Numai de lostrita râvnită, care acum îl juca si îl înfrunta pe fatã, nu se mai putea atinge, si îi simtea mereu dulcea ei greutate in bratele-i pline de amintirea ei. Povätuit de niste cojani urcati cu carele de lemne, a împletit din nuiele un fel de cotete, ca niste custi, pe care le-a ascuns ici-colo în apele limanurilor, unde stia că trage sălbăticiunea, după ce le-a umplut cu pãstrăvi vii... Lăsa numai o portitã ca o pâlnie pe unde sã pătrundã lostrita, dar pe unde sã nu mai poatã iesi. La altele iscodise câte o clapã, care sã se deschidă numai pe dinafarã si sã se închidã indatã ce vânatul a pätruns înăuntru. Toate, zadarnice.
Muntenii râdeau de coliviile lui în care vrea sã prinzã apele. Capcane pentru pestii prosti de baltă. Atât numai că dimineata găsea momelile mâncate si gratiile rupte ca de o mână.
Aliman s-a luat de gânduri si a început sã se încredinteze că nu este lucru curat. Si iar a pornit sã tânjească. Intr-o zi s-a hotărât. A plecat în sus, la un sat sălbatic de pe Neagra.
Auzise el că acolo e un vraci bătrân, mare descântãtor de pesti; un fel de stăpân al apelor.
A urcat cale de o zi si a ajuns noaptea târziu. A nimerit casa, a bătut si s-a rugat de găzduire. Vräjitorul l-a primit si l-a oprit de a rămas chiar la el câteva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a învătat, cum l-a descântat, nu se stie. Aliman s-a întors acasă cu o lostrită lucratã din lemn, aidoma de suie si frumoasã ca cea de pe Bistrita. Vopsită la fel cu aur si argint si stropitã cu picätele galbene ruginii. Era alcătuită din două jumätäti care se îmbucau una-nrt-alta, cu scoabe. In mijlocul gol al închipuirii, dupã ce a frecat-o peste tot cu lapti de lostritã si buruieni de apă, a ascuns un alt pestisor mai mic, täiat dintr-un corn de cerb ca să-i dea cumpănealã in apă si s-o cârmuiască. Toate au fost vräjite, descântate si afierosite dupã strävechi noime si îndreptare ale magiei pierdute si uitate de ceilalti. $i intr-un miez de noapte cu luna în pătrar poleind trupul flăcãului, Aliman a intrat in mijlocul râului cu pestele vräjit in mânã, a spus încet descântecul învătat pe de rost, în care se lepãda de lumea lui Dumnezeu, si a dat drumul păpusii cu chip de lostritã. Apele au primit-o si parcă au sältat, purtând-o supuse. Omul s-a dus, dupã povatã, si s-a culcat.
Ca niciodată, a dormit adânc si linistit pânã a doua zi la prânz, când l-au trezit oamenii.
Plouase sus la munte si Bistrita venise sodom din mal în mal, cărând sfãrâmãturi de sate la vale, cu case, oameni si vite. Trebuia sã sarã si el, cel mai cutezător si mai priceput, sã dea ajutor. Când a sosit Aliman nu se mai putea face nimic. Trecuserã toate ca nălucile, cu hãituri jalnice acoperite de tumultul nahlapilor, si se pierduserã departe. Numai o sfarâmãtură de plutã se zărea în sus învârtindu-se nãucă in volbura apelor, care o repezeau la vale, aci o tineau iar în loc si o întorceau în ochiurile uriase cu miezuri de sorb. Pe ea o faptură omeneascã abia se mai tinea cu amândouă mâinile pe o rămăsitã de cârmã. Aliman se pregãtea sã intre voiniceste în valuri si s-o astepte la loc prielnic, cu cangea în mână, când pluta se smulse din fierbătoare si veni cât ai clipi la mal, sub picioarele lui. Dintre sfarâmături el scoase în brate o fată, singura vietuitoare care nu fusese smulsã de apele hrăpãrete. Era lesinatã. Flăcãul o întinse pe iarbã, o frecă pe inimã, îi apãsă cosul pieptului, asa cum se dã ajutor înecatilor. Fata îsi veni numaidecât în fire. Nu înghitise deloc apă. A zâmbit izbăvitorului ei, s-a uitat speriatã la lumea adunatã si a cerut mâncare. Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca si când n-ar fi fost udă niciodată. Au mai băgat de seamã cã are pãrul despletit pe umeri ca niste suvoaie plävite resfirate pe o stană albă. Ochii, de chihlimbar verde-aurii cu stârlici albastri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Si dintii, când i-a Înfipt într-o coajã de pâine întinsă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascutiti ca la fiare.
Fata sta linistită. Dar Aliman n-a lăsat-o mult acolo. A luat-o grabnic la el acasã, unde a ascuns-o de ochi străini. Si s-a încins între ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parcă fuseserã fäcuti si adunati înadins unul pe potriva celuilalt. Era frumoasã, cu chipul poate cam bucălat, suie, cu trupul lung, mlădios si despicãtura coapselor sus ca la buni înotători. Flăcãul uitase dintr-o dată de lostritã si de vrăji. Tinea fata in brate, si dulcea ei povarã implinea tot ce râvnise si jinduise nebuneste până atunci.
Ziua stăteau închisi în casă ori umblau alintati prin pãduri. Noaptea ieseau la Bistritã tinându-se dupã gât. Se scăldau cu nesat, goi amândoi, până îi prindea zorii. Apele se faceau pe rând de aur, de argint si apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoare. Când unda ajungea ca omazul, ei ieseau si se îmbrăcau. Vânau păstrăvi si îi mâncau acolo, fripti la foc de brad, cum îi plăcea fetei. Au trecut câteva săptămâni. Satul bâzâia de zvonuri ca un roi întărâtat. Precum cã fata ar suge sângele flăcãului ca o strigoaică. Dar Aliman era mai sănătos, mai voinic, mai frumos si mai bun cum nu fusese niciodatã, si nu le pãsa de nimic. Lostrita, dupã spusele lumii, se ivise iarã. Acum nu se mai ascundea. Plutea în văzul tuturor de-a lungul apei...Numai flăcãul nu se sinchisea dacă e cea din lemn sau cea adevăratã. lesise din minte trecutul întreg si vremea trecea ametitoare, ca o Bistrită umflatã de fericiri...
De la un timp, dezmeticit putin, flăcãul, ca sã-si statornicească norocul, a început sã se gândească la rânduielile trebuitoare, nuntă, cununie, si i-a spsu fetei. Ea a hohotit nebuneste, luându-l de gât. Ea stia de ibovnic si de dragoste, nu-i ardea nici de popã, nici de bisericã. Nu pentru asta venise ea pe lume. Era sălbatecã. Cu multe ascunzisuri si taine, si totusi, nu stia nici cum o cheamã, îi dase de la el numele Ileana. Dar toate trebuie sã aibã un isprävit. Pe la mijlocul verii s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinicã, iute si sturlubaticã, asijderi apelor după ploaie. Despärtindu-i cu asprime, ea prinse fata de brat, ocõrând-o mânioasă. Era mama Ilenei, care după multe cercetări îi aflase culcusul.
Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistritei aurii, unde spunea că-si are rosturile.
Cunosc toti ocina veche a Bistricencel... $1, smucind fata, o certa otarâta cum putuse ea sã-si uite de părinti, sã se lapede de surori, sã-si părăseascã avutiile ca sã se lipeascã fãră rusine de sãrácia si neamul prost al oamenilor de aici. Fata se împotrivi zadarnic. Maică-sa îi sopti în ureche niste vorbe care parcã o adormiră. Aliman, dat la o parte cu mâna, sta prostit, gol de puteri ca o armă descărcată si până sã-si vină in fire, femeia cu prada era departe. Până târziu, toamna, Aliman a bătut izvoarele tuturor Bistritelor, fãră folos.
Nimeni nu cunostea, nici măcar n-auzise de Bistriceanca ori fata ei si nici de sălasurile lor. Numai un mosneag trecut de suta de ani îsi mai amintea de ele. Era copil când satul le alungase cu pietre si le dase foc casei pentru multe blestemätii si räutăti ce săvârseau cu ajutorul Satanei. A cäutat apoi pe vraciul care-l descântase. Nu l-a mai gãsit nici pe ăsta.
Plecase dincolo, peste munte, la niste neamuri. Flăcäul s-a intors si s-a inchis in el si în casă. Ajunsese nevolnic si moale ca o cârpã. Făceau toti din el ce vreau. Nu se mai Împotrivea la nimic. Curând l-a ochit o fată mai îndrăzneatã si l-a îmbrobodit usor, si se logodiseră, ca să-l lege de-a binelea. Aliman se lăsa, plecat de pe lumea asta. Nu mai intra in pădure după vânat, nu mai cobora la apele Bistritei. Uitase parcã de lostritã, de undite, de căprioare. Se însura numai fiindcã nu mai avea vointã sã se impotriveascã nici unei biete fete, care în ochii lui era mai putin decât o gânganie, si orice îi era totuna. Nunta s-a hotärât în gura postului, la Filipi. Noaptea plouase potop la munte si negureala stăruia Încă. Dar la vale era cald si senin ca vara. In curtile nunului, mesele întinse vuiau de râsete si de voie bună. Mirii veniserã de la bisericã si se asezaserã intre cei doi nuni. Fata, vesela si mândra. Aliman, tulburat visase in ajun ca se insurase cu lostrita §i-1 cununa bătrânul vrăjitor. Ea sta dreaptă lângă el, inãltatã pe coada ca două pulpe gata sã se despice, si-si rezema capul bucălat de al lui. Rachiul curgea gârla. Secárica alerga din mână in mână cu ulcica. Toti, bucurosi, Închinau lui Aliman, care ciocnea cu oricine, fãră potrivire, si da de duscă. Pe la jumatatea praznicului sosi in goana un baietas, cu vestea ca lostrita vrajita s-a aratat iarăsi. E aici aproape, iesitã la liman sub coasta iadului, unde sta lungitã la soare, ca o domnită. Parcă doarme. Numai bate usor din coadă, ca si cum s-ar apăra de musculite. E mai mare si mai frumoasã ca până acum. Aliman, buimac de băuturã, cum auzi de lostrită, s-a desteptat ca dintr-un somn adânc si a sărit smintit dintre oaspeti, strigând:
„Azi nu mai scapã! O mănânc de nunta mea!" si a alergat nebun spre râu. S-auzea din ce în ce hreamãt mare, cu larmă asurzitoare si muget cumplit. Valea iar detuna inspãimântatã, ca în toiul unei bătlii. Apele veneau cu nahlapi săltati ca bivolii, unii peste altii, si lumea privea ingrozitã. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu înaintea năboiului, cu o ceatã de nuntasi speriati după el. Si iar simtea desteptată în carnea bratelor dulceata unei poveri neuitate. Când sosi în locul de care povestise băiatul, lostrita era acolo. Ea se-ntoarse deodată nălucitoare, cu capul tintă la Aliman. Stătu asa o clipã plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar, numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie nefireascã, chiui, strigând cât sã înăbuse huietul: "Iată, vin!..." si, smucindu-se din mâinile a trei oameni, sãri în mijlocul Bistritei, cu bratele Întinse spre lostrită. Viitura, tunând vijelioasã, il ajunse. Nahlapii trecurã cu busteni, acoperisuri de case si punti peste capul lui. El a mai iesit o dată. Tinea lostrita si, ametit de izbitura apelor se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu bratele. Apoi s-a cufundat in valurile care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna.
Dar povestea lui Aliman a rămas vie si mereu mlădioasă. Creste si se împodobeste an de an cu noi aduse si alte scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiti de întâmplări dincolo de fire.
Ea colindã in sus si-n jos malurile Bistritei. Urcă o datã cu căräusii, coboară cu plutasii, stã cu copiii... Dar se miscă necontenit alături si în rând cu lostrita fabuloasã, care nu-si găseste astâmpăr, când fulgerând ca o sabie bulboanele, când odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnicã la soare în calea flăcãilor aprinsi si fãrã minte.