Work Text:
Oglinda de toaletă era înclinată într-un fel în care puteai vedea pe oricine o folosea, chiar dacă rămâneai în afara razei vizuale a celui care o folosea. Sau cel puțin, asta presupunea el, în timp ce ochii lui întunecați erau fixați pe chipul ei din oglindă. Era uimitoare: frumoasă, deșteaptă și sufletistă. Orice bărbat ar fi norocos să o aibă de soție. Și totuși…
“Poți să nu te mai holbezi, ciudatule?” îl întreabă ea, întâlnindu-i privirea în oglindă.
Vocea Ilincăi era blândă, aproape melodioasă, dar cuvintele nu aveau nicio intenție pozitivă.
“Doar cred că, poate, ai arăta mai bine fără tot machiajul ăla.”
“Oh, sigur, tu te pricepi!” Ilinca râde, aplicând ultimele retușuri de rimel. “Vrei să ți-l fac și ție?”
George dă ochii peste cap. Dintre toate femeile care ar fi putut intra într-o căsătorie de fațadă, ea trebuie să fie singura care chiar pare că se bucură de ea. N-apucă nici măcar să deschidă gura să-i intoarcă vorba, că telefonul începe să vibreze. Își abate privirea, în timp ce telefonul continuă să sune insistent pe masă.
“Hai, răspunde-i, serios acum”, oftează Ilinca. “Nu e ca și cum lumea chiar mai crede ce debitează Diana.”
Pentru o soție doar cu numele, era acolo pentru el—cel puțin emoțional. George ridică telefonul, oftând când vede toate apelurile și mesajele pierdute. Iar în vârf, un mesaj scurt, de la un contact salvat doar cu un emoji cu o inimă: „Te iau la 6?”
George tastează un sec „da”, apoi își bagă telefonul în buzunar.
”Toată porcăria asta cu alegerile mă scoate din minți.”
“Te înțeleg”, îi răspunde Ilinca, cu o privire mai blândă, “Știu că nu te așteptai să ajungi atât de departe. Dar nu mai e cale de întoarcere.”
Îi ia mâna, mângâindu-l ușor cu degetul mare pe pielea aspră. Gestul ar trebui să fie reconfortant, dar tot ce face e să-i amintească de tot ce ar fi putut fi. George își retrage mâna de parcă s-ar fi ars și face un pas înapoi. Ilinca oftează, dă din cap și părăsește camera. A învățat când să-i lase spațiu; nu are rost să încerce să schimbe ceva ce e deja scris în piatră.
George își ciupește puntea nasului, înjurându-se în gând că e un asemenea măgar. Ilinca nu merită toate căcaturile astea. Ar trebui să fie recunoscător pentru tot ce a făcut, că a acceptat înțelegerea asta, că… că i-a fost alături.
Se așează pe pat, privind în gol către peisajul de afară. Junglă de beton, mohorâtă și gri, iar ploaia nu ajută deloc. Pe măsură ce picăturile devin mai dese, iar sunetul lor pe geam mai puternic, își permite o clipă de liniște și lasă să iasă un oftat pe care nici măcar nu știa că îl ținea în suflet. Când s-a schimbat? Cine mai e acum, fără toată mascarada asta politică? Unde e tânărul care lupta pentru toți, care visa la un viitor mai bun pentru țara lui? Știe. A fost îngropat sub toate minciunile și haosul pe care și le-a făcut singur.
Nu-și dă seama cât timp a stat așa, pierdut în gânduri, până când Ilinca își bagă capul pe ușă.
“A venit iubitul tău.”
“Nu e iubitul me—,” oftează George, în timp ce Ilinca pleacă, râzând înfundat.
George iese din casă, nici măcar nu se obosește să ia o umbrelă, furtuna reducându-se la o ploaie ușoară. Se pregătește sufletește pentru orice ar aduce drumul ăsta, în timp ce deschide ușa mașinii și se strecoară pe bancheta din spate.
Șoferul lui — Andrei — îl privește pentru o clipă în oglinda retrovizoare.
“Nu ai răspuns aseară.”
“Eram cu Ilinca”, răspunde George, sec.
“Aha. Soția ta.”
George tresare la cuvinte, iar o liniște încărcată umple interiorul mașinii. Își scoate telefonul din buzunar, iar lumina ecranului îi arde ochii. Derulează printre aplicații și deschide TikTok. Proastă idee.
Primul video: un tânăr imitându-l, exagerând fiecare gest, fiecare replică.
Al doilea: o reluare a deja infamei replici „O să te agresez sexual, scroafo!”
Al treilea: un fragment dintr-un live al Dianei, în care comentează momentul „compromițător” dintre el și Andrei.
Până ajunge la al cincilea video, deja are stomacul întors. E pe cale să-și închidă telefonul, când acesta vibrează cu un mesaj nou. Privește numele contactului: Maybe: Diana Șoșoacă.” — pentru că evident că nu-l mai are salvat. Apoi, ochii i se fixează pe mesaj:
„Ești terminat. Digi24. Dacă ai curaj.”
Înghite în sec. E clar o amenințare, și știe că Diana nu se joacă. Mâinile îi tremură în timp ce apucă iPad-ul și caută transmisia live de pe Digi24. Și acolo e ea, cu acel zâmbet autosuficient, acel zâmbet pe care-l are când e pe cale să sfâșie cariera cuiva.
Titlul rulează pe ecran, aproape ironic:
„Scandal în Campania Prezidențială: George Simion, relație secretă? Diana Șoșoacă dă cărțile pe față.”
Nici nu mai aude ce spune. Ecranul se umple cu imagini neclare, capturi de supraveghere—și toate sunt cu el și Andrei. Acel moment când au stat prea aproape. Acel moment când și-a sprijinit capul pe umărul lui, după un miting epuizant. O fotografie pixelată, surprinsă pe furiș. Un sărut, neclar, dar imposibil de confundat.
Vederea i se încețoșează. iPad-ul îi cade din mâini. Respirația devine grea, vederea periferică îi devine încețoșată și simte că lumea i se prăbușește sub picioare. Nu poate respira. Nu poate, nu—
“Trage pe dreapta,” rostește slab, iar Andrei îl privește în oglindă, “Am spus să tragi pe dreapta, ești surd?!”
Andrei trage pe dreapta, lângă o alee, iar George abia mai are timp să iasă și să se prăbușească asupra unui tomberon, unde vomită. Corpul i se zguduie de spasme. Se ține de marginea tomberonului și simte că o să plângă. Un bărbat de 38 de ani, plângând într-o alee, după o știre. Dacă gândurile negre nu i-ar fi inundat mintea, poate că ar fi râs de ridicolul situației.
Andrei coboară și el, cu mâinile în buzunare, apropiindu-se calm. De parcă totul ar fi perfect normal. Și din nou, dacă George nu ar fi fost în flăcări pe dinăuntru, probabil că i-ar fi tras una. Dar în schimb, doar oftează și se lasă moale.
“Cred că ai avut un atac de panică”, spune Andrei, cu calm. “Ești bine?“
“Arăt de parcă sunt bine? S-a terminat. Tot ce am construit e praf.”
George nu intenționează să-l atace verbal pe Andrei, chiar dacă o parte din el îl consideră vinovat. Se redresează, dă din cap și pornește spre mașină.
“Hai, întârzii.”
În timp ce își continuă călătoria, George își sprijină capul de geamul rece al mașinii și privește străzile aglomerate din jur. Avea să conducă aceste străzi. Toți oamenii aceia, toate afacerile, chiar și porumbeii — toți ar fi trebuit să i se pună la picioare.
Se gândește la camerele de filmat. La titluri. La alegătorii care cer „valori de familie”. Dar nimic din toate astea nu mai contează — nu aici, nu acum. Se îndreaptă și îl privește pe Andrei, alertat de o cotitură diferită, una pe care n-a mai făcut-o niciodată.
“Ce-i cu tine? Ai găsit o scurtătură?”
“Te duc undeva”, răspunde Andrei, dând ochii peste cap.
“Ce pula mea?” strigă George, indignat, “O să ratez dezbaterea!”
“Și? Rateaz-o! Chiar crezi că o dezbatere te mai salvează?” Andrei îl privește pentru prima oară cu adevărat,” Tu ai zis-o — s-a terminat. Trezește-te. N-o să fii președinte!”
Și poate că e felul în care Andrei îl privește. Sau poate sunt vorbele. Sau poate puțin din amândouă. Dar e suficient cât să-l facă pe George să izbucnească în lacrimi.
“Bine,” răspunde răgușit.
Drumul nu e lung. George se trezește pe marginea capitalei, și când coboară din mașină, poate vedea întregul București. Aproape că pare că orașul îl privește batjocoritor, cu luminile arzând la fel de puternic, clădirile stând la fel de înalte — chiar și fără el.
“Asta aș fi putut avea,” spune George, cu o urmă de tristețe în glas.
“Poate că dacă te-ai concentra pe ce ai cu adevărat, n-ai mai avea nevoie de toate astea,“ răspunde Andrei, alăturându-i-se.
George închide ochii. Simte că e pe cale să plângă din nou. Toată furtuna din mintea lui — haos, ură, frică — se bate cu tot ce simte în inimă: durere, dor, dragoste. E obosit. Obosit să mintă, obosit să joace roluri, obosit să fie versiunea asta falsă a lui.
“Nu e chiar așa…” încearcă el, dar e întrerupt.
“Ba da, fix așa e! Dacă mai continui, n-o să ajungi nicăieri. Cel mai singur dintre toți singurii. Și știi ceva? Poate că e greu. Să-ți urmezi calea e cel mai greu lucru pe care-l poți face. Dar trebuie să-ți cânți propria muzică! Nu mai merge după versurile altora!”
George ar vrea să țipe. Să-l jignească. Să-l lovească. Dar nu mai are ce să spună. În adâncul sufletului, știe că Andrei are dreptate. Despre tot.
“Ai dreptate. Mulțumesc, că…” spune, oftând, “Nu știu ce să zic. E frumos. Mulțumesc că m-ai adus aici.”
Andrei îi zâmbește și îi ia mâna. Rămân așa, mult prea mult timp, mână în mână, privind în zare. Niciunul nu are curaj să rupă momentul, până nu sunt siguri că celălalt e real — că ei chiar sunt acolo. Împreună.
“Hei, Geo,” spune Andrei, “ce o să le spui oamenilor? Despre noi?”
“Nu-mi zice—… știi ceva? E ok. Spune-mi așa,” spune George, râzând, “Nu știu. Cred că o să recunosc. Tu… noi… nu merităm asta. Să ne ascundem. Eu, prefăcându-mă că-s soțul ideal. Tu ești mult mai important decât toate astea.”
Niciunul nu știe cine a făcut primul pas, dar știu amândoi că acel sărut a fost prima gură de aer adevărat pe care au tras-o vreodată.
În seara asta, George Simion a murit.
Și nimeni n-a observat.
Nimeni n-a știut.
Pentru că Geo l-a ucis.
Și Andrei a fost acolo să-l conducă.