Chapter Text
Acuma cică a fost într-o vreme un crai care avea trei feciori; craiul ăsta avea și un frate mai bătrîn, Împăratul Verde, ce-și avea pămîntul tocmai în celălalt capăt de lume, de nu-și mai știau unul de altul decît din scrisori încă de cînd erau ei amîndoi de anii fiilor. Căci pe vremea aia se călătorea greu și numai cu mare primejdie de la țară la țară, tîlharii cît frunză și iarbă – alminteri de la un capăt de pămînt la celălalt! Războaie, foamete, și cîte și mai cîte…
Toate bune și frumoase, numai că de la o vreme bătrînețile l-au făcut pe biet Verde-Mpărat să se uite într-un singur ochi la fetele lui: trei la număr, și una mai frumoasă ca alta, la soare să te poți uita, dar la dînsele, ba. Dar acum, vorba vine, împărăția cui o lasă?
Astfel se face că, într-o seară, primește craiul carte rară de la frate-su, cerîndu-i să-i trimeată unul din nepoți cît mai curînd cu putință, să-i deie lui frîiele împărăției. Citește craiul o dată, citește de două ori, cumpănește cît cumpănește, și-n cele din urmă îi cheamă pe tustrei feciorii:
– Ia uitați ce-mi scrie moșu-vostru, fratele meu…
– Care se simte vrednic să conducă o țară așa întinsă și bogată ca aceea, din partea mea poate să plece.
Fiul cel mare nu stă să se gîndească cît stau ceilalți doi.
– Tată, parcă mie mi s-ar cuveni această mare cinste, cum sînt primul născut. Mă leg dar să trec în țară nouă și să nu-ți fac numele tău și al fratelui tău de ocară. Numai bani de cheltuială, haine de primeneală, cal și arme să-mi dai, și plec, nu mai pierd niciun ceas!
– Mai ușor, băiatul tatii, mai ușor, nu te pripi, că-ți uiți capul. Drumul e lung și primejdios, calea e nesigură, și știe moșul vostru ce vă cere, nu e lucru mărunt să faci calea pînă acolo. Du-te, alege-ți hainele și armele de le crezi de cuviință, ia-ți bani, grijește-ți de cal, caută-ți calea, toate după cum socoți tu. Fă doar lucrurile cum trebuie, vorba aia, cap ai să nu-ți plouă-n gît!
Cel mare pleacă rușinat. Nu de alta, pleacă și ceilalți doi, dar a doua zi dis de dimineață flăcăul deja începe să se gătească de plecare, pe o ureche ce intră, pe cealaltă iese. Na, ce știu eu…
Era la herghelie cînd vine fratele mijlociu să-l vadă. Stă ăl mai tînăr mult uitîndu-se la el pînă se hotărăște să-i vorbească.
– Ești sigur că-i bine, bade?
– Adică, te îndoiești de mine deja, afurisitule ce-mi ești?
– Tu nu?
Tac mîlc: ei, amîndoi, caii, oamenii, parcă chiar și paserile cerului.
Adică: tac numai ei, și restora nu le pasă.
– Vezi altă cale?
– Poți lăsa pe altul să plece…
– Nu mi-i de șagă acuma, mă. Cine să se ducă?... Papă-lapte Prîslea, de încă tremură ca varga cînd îi zice taica ceva? Ori, pesemne, tu? Ești bun oștean, nu zic nu, dar ești cuminte ca o fată mare atunci cînd e altul să dea porunci, și cu minte cît să nu înfunde urechile acului, atunci cînd nu-i.
– Eh, nu-i chiar așa, bade, nu-i chiar așa…
– Dacă vrei să mergi, zi, mă, și te las. De cînd sînt eu m-am văzut legat de pămînturile astea, și parcă acuma nu le-aș lăsa, abia ce m-am obișnuit cu gîndul ăsta…
Frate-su il apucă de umeri și-l ține, parcă să sprijine pe nu știu cine, pe el sau pe ăllalt?
– Ai grijă în cale, doar de-atîta îmi e. Nu mă îndoiesc nicio clipită că ai să fii un împărat destoinic și bun, doar ești băiatul taichii! Nici tu să nu te îndoiești, o să-l ai și pe moșu nostru să-ți arate orînduielile pe care nu le știi. Și –
Fiul cel mare îl apucă înapoi. Nu se mai țin nici unul pe altul, nici unul de altul.
– Ai să fii un crai de pomină. Sper nu și împărat, ha!, dacă e cu voia Domnului, dar nu gîndi că mi-i cumva să plec din spaimă de tine la scaunul regatului. Tot ce știu eu, știi și tu, mă, nu mă face de rușine! Am fost nedespărțiți cum se cade unor frați buni, ori dacă e să fiu eu împărat bun, atunci și tu i-i da de capăt.
– Cum zice taica, laudă-mă gură că ți-oi da friptură.
– Mă, vezi, ai grijă, că ți-o iei, așa, de bun rămas!
Și rîd frații, mai cu jumătate de gură, mai cu dinți, că de, dacă e cu noroc, ei, care-mi cutreierau împreună cît e ziulica de lungă zăvoaiele și rediurile după iepuri și păsărele, n-or să se mai vadă ochi la ochi cît or mai lumina soarele, stelele și luna pe cer…
În dimineața următoare, în zori, în straie de sărbătoare, fiul craiului se încinge cu armele sale, sărută mîna tătîne-su, primind carte de la dînsul, și zice rămas bun fraților săi. Apoi se suie pe bividiul său, și făcînd o cruce de „Doamne-ajută”, pornește spre împărăție cu mare bucurie.
Craiul însă, vrînd să-l ispitească, tace molcum și, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. Și când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl și întâmpină un urs mormăind…
Mare a fost mirarea tuturor cînd, nici două zile mai tîrziu, primul născut al craiului se întoarce acasă: pe o poartă lăturalnică, în miezul nopții cînd e somnul cel mai dulce, fără să facă niciun zgomot, ca un tîlhar ce intră la furat. Nu spun, s-a chinuit săracul să-și ascundă rușinea, dar nimic nu se împarte mai repede ca bîrfa cînd e caldă. Pesemne săracul vroia să se înfățișeze tătîne-su a doua zi, în zori, dar nu i s-au potrivit socotelile, nici craiul nu avea somn.
– Da ce s-a întîmplat, dragul tatii, ai uitat ceva? Nu-mi pare a bine…
– N-am uitat nimic, tată, dar uite, în dreptul unui pod mi-a ieșit în cale un urs îngrozitor…
Zorii îi prind pe cei trei frați în grădină, într-un loc ferit, la poalele unui nuc tînăr; cei doi mai tineri îl ascultă pe badea cum povestește, Prîslea mai serios, celălalt, mai luîndu-l în batjocură.
– „Și rușinea, rușinea unde-o pun”; apăi pune-o, tată, unde am pus-o și eu, dă-o naibii de ea rușine. Eu vă zic, mă, ursul ăla nu era dihanie, ursul ăla era fermecat, numai semn bun nu e.
– Hai, badeo, zi-o drept. Era noapte și nu te-așteptai să-ți iasă așa animală în față, te-o făcut taica cu ou și cu oțet destul cît să nu mai fie nevoie să-ți speli onoarea în fața noastră –
– …Că bine zice Prîslea aicea, pe aia n-o mai curăță nici toată apa din Dunăre, nu te mai face si zi-ne ce-ai văzut!
Degeaba îi aruncă mezinul priviri veninoase, că fratele lor nu-i bagă pe niciunul în seamă. Nu mai e așa îngrozit, dar a căzut pe gînduri, tăcut. Atunci cînd deschide gura și se pune pe vorbă de parcă continuă ceva neterminat, ceilalți doi se opresc și-l ascultă ca babele pe popă:
– Mă jur, mă, că ăla nu era animal. Da, era un ursan cît toate zilele, dar nu era dobitoacă proastă. Ursul nu sare la om decît dacă e înfometat, și lîngă pod, la nici un ceas de tîrg, n-avea cum fi, sau dacă e ursoaică cu pui, ori pe ei nu i-am văzut… Am sărit la el să-l alung, să-l tai, să-l sperii, dar el mai abitir s-a repezit la mine, de mi l-a băgat în boale pe Pocîș… Doar știți, Pocîș e mai bine crescut ca Costea, și mai e și chior pe partea de l-am îndreptat spre ursălău, din vreme l-am întors, să nu se sperie…
– Și ce vrei să zici, Aroane, că calul a simțit că ursu-i dracu, sau cine zici că era? întreabă mezinul, îndoindu-se și el de acum.
– Nu, Maneo, badea e dus cu pluta mai bine de atît, badea zice că Pocîș a știut ursul dinainte.
– Are murgul meu un nas de zici că-i prepelicar, nu rîdeți, mă, m-a scos din multe belele cu treaba asta, de asta l-am și luat la drum…
Ce-i poate zice omul unuia fără toate țiglele pe casă? Se uită cei doi frați la ăla mai mare în tăcere, căci el o ține una și bună pe a lui, că nu e vina lui că s-ar fi întors acasă cu coada între picioare.
– Și acuma?
– Păi, ce „acuma”? Acuma, acuma ai să te duci tu, asta acuma. Eu o să rămîn acasă, și taica are să mă urască, da tot mie o să-mi lase craiatul, iară Prîslea o să aștepte să te întorci și tu de pe drum înainte să-și facă un rost în viață. E rîndul tău să ceri binecuvîntare să te duci, că nu-l putem lăsa așa, cu ochii în soare, pe moșul nostru.
– Da iaca eu nu vreau. Prîslea, n-ai vrea tu să pleci?
– Bădiță, eu să plec? Nici n-am calul meu la herghelie, unde-ai vrea să plec eu?
– Zice bine ce zice, Costin. Ascultă-mă pe mine. Așa e orînduiala: primul născut are întîietate, iar dacă acela nu poate, următorul la vîrstă trebuie să încerce, și tot așa, pînă unul o reuși. N-ar fi drept să fugi de munca asta, nici față de tine, cari poți da nu vrei, nici față de Manea, care-i încă prea necopt pentru treburi d-aiestea.
– Cum ar zice taica, încercarea moarte n-are…
Asediat din două flancuri, fiul mijlociu se leagă că cere voie de la crai chiar în după-amiaza aia.
– Tată, m-aș duce eu, dacă vrei.
– Eu vreau, fătul meu, cum să nu vreau să-l văd pe fratele meu procopsit. Ba chiar ai toată voia de la mine, dar mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. Mai știi, poate ți-o ieși un iepure, ceva, în cale... și popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tu. N-ați umblat voi amîndoi peste tot, n-ați rătăcit tu și cu Aron zi de vară pînă-n seară după paseri? Așa, dacă n-a fi să fie, și rușinea să v-o împărțiți… Dar ia, încearcă și tu, vezi cum ți-i norocul. Vorba aia: "Fiecare pentru sine, croitor de pîine". De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine…
– … Am să-ți zic și ție ca fratelui tău: du-te, caută-ți haine și arme, cal, ia-ți cîți bani îți trebuiesc, caută-ți o cale clară, și te poți porni oricînd. O să-ți mai zic un sfat, chiar: mergi cu inima curată, că dacă pleci năpastă ca fratele tău nesăbuit, sigur că nici ploaia, nici vîntul nu te pot atinge, apoi nici tu nu te-i vedea ieșit măcar din țară.
Crăișorul tace și rabdă, căci nu-l ceartă craiul degeaba, nu nădăjduiește că o să ajungă mai departe decît frate-su. Tatăl său, privindu-l, parcă își mai moaie glasul, și-i vorbește tura asta fără ocară:
– Costin, vreau să-l văd pe fratele meu bucuros, dar vreau să vă văd și pe voi, fiule. Nu vă zic nimic de prisos; vă vreau numai binele, ori nu e ușor să rămîi întreg și sănătos în lumea asta. Vă sperii, nu de alta dar frica e cel mai bun învățător. Nu vreau să vă îngrop pe niciunul, sau, Doamne ferește, să nu am nici ce îngropa. Înțelegi tu?
Feciorul cel mijlociu mulțumește, și se duce să-și pregătească cele necesare.
Zilele trec în neștire. Crăișorul își alege haine, nici bogate, dar nici simple, își ascute armele, își ia bani cîți crede că i-ar ajunge. Își caută cale; îl ajută și pedagogul bătrîn de la curte, care le-a fost mereu spaima tustrei prințișorilor, îi arată și fratele mare ce a găsit el, caută și singur, și în cele din urmă își știe drumul pe de rost. Și-l alege de călărie pe murgul lui preferat, Roibu, un huțan sirep, dar vînjos. Ei, trece o zi, trec două, trec aproape șapte, de au început vorbele să umble pe la curte că s-o fi speriat și nu mai pleacă, dar, în cele din urmă, primind și el carte din mâna tată-său către împăratul, își ia ziua bună de la frați, și pornește și el.
Craiatul nu e mare, deși în capătul ăsta de lume orice gospodărie atît de bine orînduită pare mai mare decît toată împărăția lui Verde-Mpărat; drumul pînă la hotar, cunoscut și fără de primejdii, e lin și liniștit. Prin toate satele prin care trece, țăranii mergînd la biserică se uită lung la călărețul necunoscut. Om ce pleacă la drum lung după arme, dar fără nicio marfă decît desagii de pe șa, și încă în ziua Domnului…
Prinde hora în mai multe locuri. Și plînge inima în el, că, de, nu o dată i-a fost doftor fraților săi după o petrecere mai acătării, și nu o dată s-a trezit din mahmureală fără să știe ce s-a întîmplat în ceasurile trecute, fără nicio grije și fără să se gîndească la viitor. Na, cum e dat de la începuturi, cum a fost întotdeauna, și cum va fi mereu în țara asta, de-acum și-n vecii vecilor amin: trage de plapumă cît o ai pe partea ta, că nu știi cînd ți se termină. Dar vremea aia a trecut de mult, trecuse și pînă să vină cartea înfricoșată de peste mări și țări, și sub nicio formă n-avea să mai vină vreodată. Nu, altul îi e baiul. Știe el trebi din ăstea, dar trebile împărăției? Ălea îi sînt necunoscute aproape-n întregime…
Merge el și se gîndește cu frică la ce va să vie, pînă ajunge într-o mahala unde se strînge petrecerea: lăutarii își dosesc viorile și suflătoarele, oamenii schimbă ultimele glume înainte să plece, tinerii își schimbă priviri galeșe fără a ști dacă abia încep sau sfîrșesc jocul. În mijlocul vacarmului, o babă mică, gîrbovită și vai de steaua ei cere ajutor, s-o ducă careva acasă; oamenii trec orbi și surzi pe lîngă ea, văzîndu-și de propriile treburi, fără să le pese…
Și așa ar trece și crăișorul, dacă n-ar fi fost cît pe ce să dea cu calul peste baba drept în mijlocul drumului. Noroc de Roibu, e calul mai viu ca călărețul, ptiu!
– Da ce stai așa pe gînduri, boierule, într-o zi așa veselă și frumoasă de duminică? Oricare ți-ar fi necazul, ștergeți-l de pe cuget, căci norocul îți zîmbește din toate părțile, ar fi păcat… Fă-ți și tu pomană, ajută și tu o femeie beteagă să ajungă acasă, că rău n-are cum să-ți facă!
Flăcăul caută cu privirea o cale s-o ocolească, pierdut în gînduri. Negăsind, îi răspunde sec:
– Unde stai, mătușă?
– Iaca, oleacă mai jos, pe ulița asta, răspunde baba, zîmbind în barbă a ceva ce știe doar ea.
Tînărul coboară de pe cal, o ia pe babă de subțiori și o pune în șa; calul se agită oleacă, baba rîde, și animalul se liniștește. Astfel, pornesc cei trei pe uliță în jos, trecînd pe lîngă un pîlc de copii, care atîta așteptau: un om de care să rîdă.
– Nene, de ce tragi calul după tine, cu șaua goală?
Merg ei în tăcere o vreme, pînă baba începe iar să vorbească.
– Boierule, spune babii ce te macină; nu-ți șade bine încruntat, așa.
Dar flăcăul rămîne gînditor, merge în continuare la pasul calului. Lungă mai e ulița asta.
– Of, ești așa tînăr, și-ți dă Domnul cu ambele mîini; și totuși în ziua asta de sărbătoare, tocmai tu te găsești înnegurat, tu, cu atîtea motive de bucurare. Spune babei ce te chinuiește; că, de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva.
– Hai, mătușă, lasă-mă-n legea mea, eu îți fac o pomană și tu mă bați la cap?
Nu s-o mai termina ulița asta odată?
– Luminate crăișor, să nu bănuiești, dar nu te uita că sînt gîrbovită și zdrențuroasă, că nu știi de unde-ți poate veni ajutor.
Voinicul nici nu se mai uită la ea, i-a rămas chipul aceeași stană de piatră ca-nainte. Unul mai superstițios ar fi început deja să stuchească a rău, căci ulița nu părea în niciun fel așa lungă; el e îngrijorat că n-o să ajună la marginea țării pînă la finalul zilei.
– Poate te-ndoiești de una ca asta? zise baba. Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioși; se vede că așa–
– Mătușă, nu te supăra, da unde stai? Încă o casă și sîntem în cimitir, doar nă-i fi…
Se întoarce ca strunit din arc spre babă, parcă a început să priceapă! Bătrîna rîde la el din șa, și așteaptă. El așteaptă. Roibu așteaptă. Eu aștept, și dta aștepți; uite stăm, ce să facem, așteptăm.
– Băiete, nu ești tocmai ce trebuie, da nici de dat la cîni nu ești. Ne-om mai vedea noi la chip…
Ei, nu știu ce-i face baba calului, că era și ușoară de-a putut-o ridica cu o mînă, dar cum termină de vorbit, dobitocul începe să sară ca lovit de streche. Crăișorul sare s-o prindă, să-l strunească, și pînă l-a oprit și liniștit, pe bătrînă a mîncat-o pămîntul.
Unul mai superstițios ar fi fugit din loc de spaima duhurilor. Flăcăul sare în șa, strunește bine murgul, și îi dă călcîie să o ia prin cîmp, căci nu vrea să-l prindă noaptea între țări, după pierde drumul…
De ce te temi, de aia nu scapi; oricît s-a chinuit să găsească căi mai scurte, n-o reușit măcar să se apropie de hotar pînă în amurg. Ei, ce să facă? De oprit nu vrea să se oprească, dacă mai stă oleacă să cumpănească ce face și la ce se înhamă o să fugă acasă fără șovăială, și rușinea ar fi dreaptă atunci.
E bine trecut de miezul nopții cînd ajunge la podul cu ursul îngrozitor. El nu știe, dar craiul vrea să-l testeze și pe el: îl așteaptă sub pod, îmbrăcat în pielea de urs. Numai cum aude pasul greu al calului, iese Măria-Sa și începe: mor, mor…
Crăișorul îngheață în șa, iar calul aproape că se-ntoarce și pleacă. „Așa ceva nu se cade”, își zice el, și-l strunește, apropiindu-se de pod. Luna e plină în seara asta, se vede clar totul, de parcă e zi, dar flăcăul mai bine nu vedea. Ursul ăsta, cît șapte din ce ursuleți a mai văzut pe la ursari sau rătăciți prin codrii prin care și-a pierdut verile, stă în două picioare de parcă așa l-a scos mă-sa din bîrlog prima oară. Nu se clatină, nu se-nclină, nu, nimic, și se uită drept la el cu niște ochi sticloși, tulburi, zici că luminează ei singuri. Vai, și ce fălci, ce colți! Niște labe cît o zi de post, și cu gheare și mai și; oricît de vînjos e huțanul lui, c-o singură lovitură i-l face terci!
Își scoate sabia din teacă ușor, fără mult zgomot, și-și face curaj.
Apoi creatura, urlînd și mai abitir, MOOOR, MOOOOR, fuge spre el, într-un galop cînd în patru labe, cînd în două, cînd în trei, naiba s-o ia, zici că-i omu dimineața la prînz și seara!
Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă. Nu prea sănătoasă, totuși: nu-l lasă pe dobitoc să fugă prea mult, că-l și strunește, și-l întoarce spre urs. Ăsta, în două picioare, stă și se uită la el, apoi se îndreaptă la loc spre pod. Deci e o șansă să treacă.
Se merită, dar, să treacă?
Nici nu se discută.
Cu sabia tot în mînă, tablă afurisită și fără legămînt, strunește calul spre urs. Ăsta nu-i prost, nu vrea să meargă, pînă îi dă crăișorul un chiot, de zici că-i și el urs. Se repede la dihanie, cu sabia scoasă, ca un prinț din basme sărind în luptă dreaptă spre orice nenorocit a îndrăznit să strice pacea în țară!…
Pînă ce ursul fuge spre el.
Nu poți da vina nici pe cal, nici pe călăreț că fug din calea lui. Doar că acum nu pot face cale întoarsă; noroc de Roibu, că el merge spre apă, în vale, pînă ursul nu-i mai urmărește.
Flăcăul își roade unghiile: ce să facă, ce să dreagă? De luptat cu ursul nu se pune problema, nu-i nici el, nici calul destul de bărbat să se întreacă cu așa dihanie ciudată și afurisită. De trecut podul, nici atît.
De întors acasă?
Nu.
Ursul, în două picioare, se uită la el de pe pod.
El, strunind calul bine, îl repede puțin mai sus, spre marginea vadului peste care e făcut podul, și-l îndreaptă în apă. Drept în șuvoi. E o minune că animala a vrut să facă așa treabă.
Doi pași, pare o idee bună, dar imediat îi ajunge apa pînă la genunchi, și îl lovește un val pe armăsar drept în coaste. Crăișorul îl întoarce cu fața spre deal, să spargă talazul, să nu-i ia și pe ei, dar calul se întoarce invers, spre vale, și o ia de-a dreptul pe unde e mai adînc. Îți bagă flăcăul pintenii în coastele lui pînă îl ascultă. Dar șuvoiul e puternic, și roade mâlul de sub copitele Roibului, ăsta începe să se clatine. Hai, Roibule, hai, dragule!, dar degeaba îl îndeamnă și-l trage, că apa aproape-i zboară de aici! Crăișorul sare din șa, să-l prindă, să-l priponească, dar apa îl face să-și piardă balansul, și cade, ținîndu-se de căpăstru. Tras, calul îl urmează, și, minune, își găsește o piatră să se prindă. Acuma, flăcăul nu prea mai știe nimic, îi e capul sub apă, doar curelușa aia afurisită îl mai ține să nu se ducă; simte din greșeală piatra sub ccălcîi, și-i ia avînt, se ridică la suprafață. Îi e apa pînă la capul pieptului.
Numai naiba știe cum reușesc să treacă rîul, dar o fac.
Își trage crăișorul sufletul o țîră, și se scoală de pe mal. Hai, Roibule, hai, dragule!, și tura asta animala vine; urcă puțin, să vază, mai e ursul pe pod?
În lumina lunii, încă se vede stînd de strajă ceva pe pod. Tura asta, însă, e craiul.
– Tată, drept să-ți spun, speram să vă testez curajul înainte să vă văd plecați. Numai cineva curajos ar fi reușit sa treacă podul în țară nouă, necunoscută, ba încă chiar și peste un urs flamînd și mare cît o zi de post. Tu ce faci, fătul tatii? Tu încerci, te sperii, stuchești în sîn, te întorci, te sperii iar, îți bagi picioarele, și o iei drept prin apă, aproape să te îneci! Ești tu curajos? Poate. Da’ clar ești greu de cap, băiatul meu.
– Dreptul să continui e al tău. Scrisoarea ți-am dat-o – vezi, mai e uscată, nesăbuitule?...
– E, răspunde el, răgușit, a micime.
– …merindele le ai, armele și hainele le ai, banii, doldora în buzunar. Numai un alai îți mai lipsea, să se mire lumea de ce Făt-Frumos plouat în gît trimite fratele Împăratului Verde să împărățească pămînturile din Răsărit! Continuă, amu, de-ai fost mai vrednic ca fratele tău, dar îți spun: nu ești în stare să duci treaba asta pînă la capăt. De aici, ieși din hotarul meu. O să întîlnești în cale oameni răi, tîlhari, nevolnici, numai oameni ce îți vor răul, și nu s-or lăsa pînă nu ți-l fac–
Flăcăul nu-l lasă să-și termine predica.
– Tată, ne-ai zis așa: care se crede în stare să conducă, ducă-s-ar învîrtindu-se. Ne-ai lăsat, și pe mine, și pe Aron, să ne alegem singuri soarta. Mi-ai zis, dumneata, cu gura ta, că am toată voia să mă duc! Știu că nu-s tocmai filozof, nu mă duce mintea mereu, dar la ce mă leg, o fac cît de bine pot, și nu las ițe nedosite, întocmai cum m-ai învățat tu. Nu mă îndoiesc că mai am de învățat, dar nu-s de dat la cîini cică! Ei, eu cred că pot să fac munca asta; dar dacă asta îți e voia, mă las de călătorie, de împărăție, de tot, și mă întorc acasă la dumneata.
– Costin–
– N-am fugit speriat de urs, tată, mi-am croit altă cale! Am sărit să-l bat, da mi-am luat dobitoaca proastă, preferă să se-nece decît să dea ochii cu o bestie așa nenaturală cum ți-i ție ursul. Vin acasă, dar eu nu mă pot plînge de rușine, am făcut ce am putut, așa cum am promis, așa cum s-a jurat frate-miu, am avut toată voia să merg mai departe. Dar din cuvîntul tău nu ies, tată.
– Spune, și fac.
Craiul s-a-nmuiat oleacă, ascultîndu-l, și mi-l scurtează de sus pînă jos. În cele din urmă, îl ia în brațe, îl sărută, și-i vorbește.
– Ești curajos, fătul tatii. Ești drept, și corect, și-ți dorești să fii mai bine. Atîta doar, poate nu știi cît știe frate-tu, sau nu te luminezi la fel de repede ca celălalt… Dar, dacă asta ți-i voia, eu îmi voi păstra promisiunea.
Bătrînul se uită așa duios la odrasla lui! Crăișorul parcă simte cum i se cuibărește vina în stomac, a făcut atîta vervă pe ceva ce nici nu crede…
– Mergi de-acum tot înainte, că ești vrednic de împărat. Numai ține minte sfatul ce-ți dau: în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spîn, cît vei putea; să n-ai de-a face cu dînșii, căci sunt foarte șugubeți. Ai să ai acolo, la curte, oameni de tot felul, să te îndrume și să-ți arate mersul lucrurilor; tu să asculți înainte de toate de moșu-tău, și să-ți alegi sfetnicii după cea mai bună judecată pe carele o poți face.
Apoi, dezmierdînd calul, îl mai sărută de câteva ori și-i zice:
– Mergeți în pace, dragul mei. De-acum înainte, Dumnezeu știe când ne-om mai vedea!...
Fiul craiului atunci încalecă, și se cam mai duce la împărăție, Dumnezeu să ne ție: că cuvîntul din poveste, înainte mult mai este.